prin apă

lorelai satelit pierdut camuflând
aerul în pământ
suflet de satelit bătrân pulsând
plăpând timpul prin plămâni
femeia asta învârtindu-se în albastru cu
funii lungi fugindu-i din piele – tu
tigru trist rănit în dungi și
adormit în neucideri
spune-mi
de ce în loc să-ți treacă zilele
cazi din azi în mâine

oricum
când face duș aud voci de copii
poate nu copiii care am fost eu ci
care-aș fi putut fi
albesc de durere de la rinichi la deget
mă doare
fiecare zi cu tot cu bucurii și asfințit și
cad cum o fac de când sunt mic cad
necăzând cad stând neclintit
scuze – am clipit și
lorelai mi-a fugărit timpul în alt timp

nerevenind

ce-ai făcut – mi s-a rupt soarele în piele ca un
cârlig greu al unui pescar de iele cu
lumina lunecându-și apele pe glezne le
ia la dans ca într-un laț și smulge
privirea din ele
cum smulgi tu muzică de lilieci din atriile mele

lorelai era genul de femeie care funcționa mai bine când
era totul rupt în ea
ba chiar
să fi cusut sau dezinfectat una-alta mai
tare se îmbolnăvea
așa o știusem toată viața
cu un oxigen separat care o usca
un oxigen ca o foame de sine
neputându-se consuma

ăsta era eroismul de a nu te salva