peste cenușă

iulia mea vorbea de-un bucureşti atât de veşted încât

cerul se proptea în cârje şi orice stea era un cleşte

ningea cu piatră sau cu mentă oricum

cel mult ceva banal şi

ea ştia mai bine ca oricine că

ăsta e doar un alt tip de imaterial

eu mă încâlceam în cântece de leagăn până

am căzut din pânza de păianjen şi

nu se spune asta în versuri dar

mi-am rupt ambele picioare

ţi-am zis că

nu ni s-au citit acelaşi basme

când nu pica nimeni pictam pe ea portrete

cu pori din flori sau

natură sadică

oraşul pendula-n pensula mea până

picura din ea şi

îmi scăpa într-un singur strop oraşul cu tot ce îl mobila

hiene seringi geamuri romane mormane de haine becuri reci

molii molime molari de preşcolari lilieci şi cred

că pot cunoaşte ceva atât de bine încât

să nici nu-l mai percep

celălalt cântec avea un fir anume dar

agăţasem rufe pe el

trăiam câte treizeci de sunete simultan fiindcă

toate vorbeau la fel

în pas negru de dans îmi pulsau

cinci vieţi în stern şi

suflarea mea umfla un univers atât de vitreg

în trecerea mea îmbrânceam stratosfere de oţel

sau

scriam cu oţet pe foi poveşti care se ştergeau singure şi

una dintre ele fusese

mai bună decât în alte cazuri dar

cazurile alea nu mi le amintesc exact

nici ştiinţele moarte

nici limbile exacte

nu-mi amintesc minciuna

nu-mi amintesc nici una

și

neputând să intru sau să ies din propria piele

mi-am scris niște poeme și m-am

împăiat în ele