oricum

ea avea un copil de crescut, el n-avea pe nimeni, au murit toți sau s-au topit toți – în fine.

și fiindcă ea purta inimile amândurora într-o pungă de plastic, așa, nonșalant, cum vii de la supermarket cu o conservă de ton și un suc acidulat,

el nu mai avea părți din corp care să îl facă să simtă că are un corp,

așa că singurul gest prin care avea grijă de el era prezența ei în supa reîncălzită pe care o numim conceptual, academic și prompt:

viață.

aici urmează o definiție a vieții.

geam aburit scaun piele în loc de gresie invers

șampon brun zahăr antimătreață

scrum de mă ții prea mult în gară

am un nod în gât ca să îl scot trebuie să mi-l pun în jurul gâtului etc.

se înțelege din două în două litere, s-ar înțelege și mai puțin dac-aș fi sincer.

aici era masa la care stăteau sau stătea masa la ei,

restaurant bej, tapiserii în loc de oameni, sau doar se asemănau foarte tare.

alăturarea lor la masă arăta ca intersecția dintre doi pereți;

el își topea gesturile și cuvintele înspre un prieten pe care noi, publicul, nu îl considerăm prieten,

îl huiduim cu sufletul, el se scurge așa cum se scurge orice om căruia nu îi pasă că are un trup –  ea nu era chiar lângă el, dar era mereu,

își pulsa gesturile și cuvintele înspre o prietenă pe care noi, publicul, o acceptăm ca pe o ființă bine ajustată la viață –

și noi ținem mult la viață – oricum, mergem pe linia continuă dintre sensul ei și sensul lui, cât să mergem drepți și lucizi în două povești din care-o percepem doar pe-a ei sau doar pe-a lui.

iar el, cu privirea fixată în cea a prietenului –

dar nu vorbim de fermitate, ci de felul în care ai fixa o pioneză pe un avizier, și nici nu o fixezi întru totul -, amestecând cearcăne pe partea de sus a feței, toarnă plic după plic de zahăr în cana de cafea,

neprivind turnarea, plicul, zahărul, cana sau cafeaua.

el, pioneza, prietenul, avizerul – mai departe.

ea are antenele îndreptate spre el, receptează lipsa –

noi, publicul, știm că el e lipsa –

și îi înlocuiește cana cu un gest înainte ca el să o apuce de pe masă în lehamite.

până acum suntem bine, chiar și el, și el e bine.

dar învățasem că numai între două inimi deschise e loc de o inimă nouă,

așa cum între ferestre se face curent doar dacă sunt deschise amândouă.