mi se crapă capul de ziuă

Se trezise. O viespe cât câinele de poșetă al unei târfe se izbea sinistru de florile de porțelan din jurul becului. Zgomotul său era într-atat de înfricoșător și de funest încât preț de câteva minute rămase țintuită pe canapea, cu privirea la corpul ăla îngrozitor și cu propriul corp pătruns de gălăgia lui. Asta nu e viespe, asta e o bacantă turmentată în căutare de viței buni de sfâșiat de vii. Și se izbea cu tot mai multă violență, zgâriind tavanul tapetat care părea prea mult podea. Prăvălirile astea le-a tot privit, luând-și o carte cu coperta cartonată de pe biroul de lângă până ce, într-o zvâcnire de greață scuturată de frică primitivă, decise să plece de-acasă. Cu privirea fixată pe aceeași mișcare epileptică a viespii sau poate a albinei, cu orbitele arse de extenuare, își strânse cele câteva lucruri cu care se vedea plecată la o ora ca asta. 5 dimineața – niște bani, cheile. O jachetă. Încărcătorul, căștile, „Lunatecii” lui Vinea, pix. Și să-mi iau cutia cu farduri. Își trase plapuma peste cap, fugi până la geam, luă de pe pervaz cutia în cauză și țâșni din cameră trântind ușa în spatele ei. Cât durează ca o asemenea lighioană să moară de înfometare. Nu, e de neconceput, ce haosul ăsta? – se saltă pe mașina de spălat, cu tot cu plapumă și cu obiectele strânse din camera alăturată în brațe. N-am putere să ies din casa, mi se va descoase cerul peste țeastă, așa, ca un tiv ieftin, doar că un tiv de piatră care-mi va ploua bolovani în cap. Nu pot ieși din casă, să reiterez plimbările insomniace. Abia de se deslușea în oglinda înțepenită la nici un metru de ea. Nu, trebuie să fie ceva. Un deodorant pe care să-l folosesc de la o distanță acceptabilă, să rămân și cu stomac la finalul poveștii, până o intoxic. Dar deodorantul meu nu e spray; altceva, un dezinfectant. Privi pe marginea vănii, unde se aflau într-un recipient înalt, aproape străveziu, două degete de soluțue de spălat ceva. De spălat ceva, sigur: în termenii ăștia clasa ea lucrurile care țineau de administrația domestică a carnavalului ăstuia numit standard „trecerea la viața de adult”. Adevărul e că trecerea este viața de adult – iar viața de adult nu e nicăieri, în fapr. Adult deplin ești cu paltonul de lemn și un brațbde pământ deasupra. În final, dezinfectantul. Se întoarse în cameră cu jacheta pe ea, cu recipientul într-o mână și cu cartea în cealaltă. Scoase un icnet atât de puternic – ceva cu valența unui bucium dianintea asedierii -, încât se sperie de propria voce. Se agăță de puseul de adrenalină pe care și-l inculcase accidental de una singură, se cățără pe unul din fotolii și începu să pulverizeze spre lighioană, care se oprise pe una din florile de porțelan. Și pulveriza – vrăjmașul, nimic; nu clintea. De ce naiba nu mișcă, i-o fi plăcând. Te pomenești că era căpiată de sete și de căldură de început bubuitor de august și-acum mi-e îndatorată. Soluția se termină. Fuge în bucătărie să umple recipientul cu apă. Lighioana, tot pe floarea de porțelan; și acum se auzeau ţâșnituri electrice scurte dinspre lampă. Desigur că am gândit-o până la capăt, aici am operat cu înțelepciunea mea caracteristică, să vânez o viespe și să sfârșesc într-un incendiu, eventual. Însă tot acolo mi-e dacă n-am bec, dacă ajung la becul final sau dacă nu mă pot întoarce acasă până moare lighioana de foame. Și i-o fi plăcând și lemnul sau polenul de floare de porțelan. Și continuă să pulverizeze înspre insecta inertă, mai liniștită și pe deplin nedumerită. Înainte să observe vreo mișcare, se auzi un plescăit în surdină dinspre parchet. Capitulase la picioarele fotoliului. A murit de plăcere sau de aripi ude. Tot acolo. Simte ceva ce numește superioritatea regnului – de unde acum un sfert de oră se îngropa în plapumă. Îl trântește pe Bogza cu coperta lui cartonată și cu toate poemele de dedesubt peste albină sau viespe – nu mai e niciuna din variante, doar lanț trofic articulat absurd, înspăimântător de absurd. Până la urmă concluzionează corect Alex ăsta fiecare ciot de poveste pe care i-l zice: poezia omoară.