ideea exista, doar că nu stătea cu noi

Era, oricum genul de an în care să umbli cu un capsator la tine şi apoi mai vezi tu; capsezi şerveţelul de masă în cafenea sau mâna în buzunar sau pe cineva de oraş – aşa, capsând, zici nu pleca, iar cineva-ul ocoleşte admirabil capsa, oraşul şi propria plecare. E şi asta ceva, să pleci din alt loc decât cel în care eşti, ştiu vreo doi-trei idioți care s-ar lăsa păcăliţi de aşa ceva – şi muţi, aşadar, plecarea, ca pe o bucată de mobilă sau un maxilar sau o cană de cafea şi aşa mai departe.

Cert e că se cerea un capsator; în plus, purtai şi blugi albi şi deja aveai două lucruri prin care să trasezi granițe între tine şi tot ce nu e, în cazul tău, persoana întâi, iar în cazul meu, a doua. Și tot nu s-ar spune că eşti lecuit de una-alta, chit că-ţi stă bine părul azi, dar, cum să zic, s-ar mai putea găsi lucruri care trebuie capsate în viaţa ta. Să le clasăm ostentativ în cele ce urmează, pentru a educa publicul privitor la ceea ce numim micro-, respectiv macrocosmos, pentru a ne putea orienta mărimea capselor conform cazului. Nu că am avea noi ceva de încredere de spus despre aşa ceva – că, până la umră, cine-s eu să spun că o cutie de pantofi e un  microcosmos, iar cosmosul, un macrocosmos, că la o adică n-a făcut nimeni demersuri în vederea infirmării ipotezei conform căreia consmosul însuşi n-ar fi o cutie de pantofi. Plus că n-am experienţă în a închega şi mutila lumi, doar n-oi fi poet, dar

De-ar fi să iau, aşa, un cosmos de la zero, mai mult ca sigur aş face o machetă dintr-o cutie de pantofi.

Totuşi, cred şi eu că e neplăcut să îţi construieşti o căsuţă de păpuşi într-o cutie de papuci, ca mai apoi să spună păpuşile pune dracului capacul ăla, că ne descurcăm noi şi să mai şi confunzi capacul cu tavanul şi tavanul cu cerul şi cerul cu oamenii şi să zici de sus bine, dar cum va mai ploua – şi ploaia să nu mai vină de undeva de deasupra cerului, ci să fie nevoiţi oamenii să-şi devină ploi unii altora, doar ca să mai crească grâul, măslinii, copiii şi aşa mai departe.

Ori să instaurezi tu tot soiul de ploi-surogat, cum ar  fi scrumul, lacrima, ţiglele care cad sau părul din cap – da. Chiar neplăcut – să plouă case şi pagini şi gloanţe să plouă orizontal. Or fi ele oarbe, dar ploaia să fie ploaie doar dacă se cade vertical, că în ritmul ăsta rescriem istoria şi cădem din rai orizontal – aşa, ne mutăm mai spre dreapta şi Dumnezeu întreabă ce Dumnezeu faceţi; – păi, să vezi, cădem, dar e postmodernism şi jos poate însemna mai ales dreapta, stânga sau sus, aşa că fă-ne loc.

Aşadar, să clasăm.

  1. Cutie de pantofi

 

Era destul de grav şi abia dacă mai aveam numere egale de pantofi pentru piciorul drept şi cel stâng, darămite perechi propriu-zise.

Începutul fusese inofensiv, vorba oricărei poveşti proaste. A pornit de la şosete şi cercei desperecheaţi, apoi beţele de percuţie, literele de cuvinte, oul de pui, visul de vis şi poezia de – în fine. Apoi au început să se desperecheze pantalonii, foarfecele, ochelarii, mâinile şi ziua de noapte. Chiar aşa, trăiam în nişte cheaguri de zile şi nopţi care nu se mai succedau demult şi, până să observ, s-a desperecheat plămânul stâng de plămânul drept, sticla de mână, toarta de pahar, soarele de soare, iar într-un final ravisant, dar previzibil, mi s-au desperecheat toţi pantofii. Din pură întâmplare, eu mi-am rămas cu mine, că mă ţineam laolaltă în acelaşi loc pentru a nu fi nevoit să pierd timp căutându-mă dimineaţa, când trebuia să plec de acasă. În fine.

Şi, vezi tu, era şi porcăria asta a unui lucru de sine stătător, însă inutil în absenţa perechii sale. Dacă fac clasamentul ăsta e pentru a compensa o jenantă ignoranţă a lui Dumnezeu. Păi zi şi tu, negru pe alb sau voce prin eter sau ce formulă s-o fi aplicând la el: care anume sunt lucrurile inutile fără perechea lor şi omul unde se încadrează. Sigur, e jalnic, e ridicol, dar spune-mi cum să…

Şi nu suntem singurii în situaţia asta. Uite, anii, cum povestim despre ani? Sau despre an? Anul ăsta a fost reuşit, ce glumă e asta? În relaţie cu ce, cu un tiramisu ori cu un serial ori cu un alt an (care nu ţi-a ieşit – sau ce – şi l-ai lăsat aşa, neîncheiat, mai încerci la anul)? Spune-mi ce se poate face cu un an, un deget, o frunză –  le pui în cutia  de pantofi, pui capacul şi aştepţi să le găseşti perechea stângă sub pat, când căutai altceva, în fine; era mitul ăla cu desperecherea ca nevoie primară – mai departe.

 

  1. Cafenea

 

Apropo de nimic, spune-mi ce faci cu un carou. Da, da, un carou de pe o cămaşă. Sigur, începi o partidă de şah la care nu se pierde şi nu se câştigă niciodată – aşa, cu o singură piesă. Dar ce faci cu celelalte piese rămse, căci cămaşa tot cămaşă se numeşte şi dacă are o gaură de la caroul decupat de tine ca să exemplifici nu ştiu ce absurditate filosofică. Totuşi, piesele? – sau piesele de o singură culoare? Poftim, substituie piesa lipsă cu ceva la îndemână, cum ar fi o piesă de joc de la table sau un cercel sau un capac de pix. Da – cu certitudine, problema desperecherii este o catastrofă în lanţ. Şi să nici nu mai zic de lanţuri.

Oricum, cafenelele sunt cutii de pantofi mai mari unde fiecare nepereche găseşte ceva absolut incompatibil cu care, timp de doisprezece guri de cappuccino cu gust de pungă, să stea în vitrine – în raport cu ce om sau dumnezeu, asta n-o ştiu. Si să spună – pionul către cercel ori mănuşa către farfuria de cafea – ce bine că ne-am găsit. Da, ce bine, dar mai presus – ce util! mulţumim, mai veniți. În cel mai bun caz, o mănuşă stângă şi o mănuşă dreaptă din perechi diferite se găsesc şi, vorba vine, măcar asta ține de cald. Dar nu ne spune nouă de culoarea voastră comună. Sau spune-ne, iar noi vom da din cap zâmbind, că măcar ţineţi de cald…

 

  1. Cuvânt

 

La început a fost cuvântul şi era singur şi apatic, aşa încât nimeni nu l-a rostit. Au apărut mai mult limbi şi cuvântul nu avea loc în niciuna; s-a închis în sine ca într-o cutie de pantofi şi şi-a menţinut statutul primordial care nu îl ajuta la nimic, nici nu ţinea de cald. Înainte să îşi dea seama, s-a trezit într-o pereche cu tăcerea. De-atunci, fiecare lucru desperecheat a avut opţiunea de a forma o pereche cu propria absenţă. Şi a apărut un soi de – lasă, a apărut omul.

 

  1. Om

 

O cutie de pantofi tare ineficientă care într-un moment sau altul, a ajuns să se identifice cu conţinutul său – a ajuns pantof. În plus, crede despre absolut orice lucru pe care îl vede că îi este pereche, fie că e vorba de un copac, o pungă de plastic, un leu, o roată, o biserică, o scrumieră ori un calendar. Aşa încât desperechează totul în jurul său şi, nemaiputând folosi nimic, spune totul e inutil. Careva din spate îl aude şi, fiindcă vocea avusese din întâmplare ecou, aşadar sunase solemn, crede că e vorba de proclamarea unui nou curent existențial şi publică o carte despre asta.

Cert este că.

Abia făcând o pauză obligatorie de contemplaţie în timp ce scriam, fără de care nimeni nu mi-ar lua în serios meseria, am realizat că acum vreo oră, o femeie m-a întrebat dacă celălalt scaun de la masa mea se va ocupa. Zic, ei!, nu. Iar acum mă văd stând la o masă cu un singur scaun în stradă – şi toată pledoaria mea pare, cum să zic, înduioşătoare. Şi tare rău îmi pare de ziua în care întrebasem şi eu dacă e liber aici, unde o fi fost aici-ul ăla, şi mi s-a zis că da – iar eu am luat acea jumătate de aici care era liberă şi am dus-o în altă parte, într-un nou aici, din care jumătate era liber…