geneza vol. 2

vorba alcoolului – ”azi” nu e pe calendar.

scuză-mă, eşti frate cu nordul? că pari să

te pricepi cu globul, blogul, nodul.

gât – ştreang – cât de strâns poţi, c-am

un cablu vocal lung cât șaisprezece ani,

deasupra unui oraş cam mic, canicular,

cu cireşi albi și trandafiri de lavă,

oameni din lavabilă și

un dumnezeu nevalabil.

pe cândva, aveam o poză cu geneza;

pe când v-a strigat ”sus din pământul ăsta”…

era şi el doar un copil pe-atunci.

desena cuvântul cu vântul negru de hidrogen şi sânge.

dumnezeu, ne-zeul ăsta, era doar un copil pe-atunci.

voia şi el companie – a zis să se facă o terră cu prieteni imaginari,

fosta casă foster pe acoperişul planetar.

planuri tare mari, chiar şi pentru un dumnezeu solitar.

ce să fac – creionul nu m-ascultă.

l-am făcut pe adam şi-a damnat edenul prin eva aia sumbră.

muşcă-ţi limba, nici nu vreau s-aud, că fac un atac de cord sau un

atac record: geneza, volumul doi.

dacă-mi explodează capul, nu vă mai găsiţi adamul.

nu-l mai găsiţi pe noe, nu e un secret:

eram adolescent, bineînţeles, eram dependent

de prafuri de stele şi de erorile mele,

de morţile lor, de ziua de joi, de atâtea sărbători.

eram tânăr, distopic până în nervul optic,

n-am plănuit nimic – a rămas nimic. după potop, nici

eu nu mai ştiam dacă am supravieţuit.

am crescut, v-am salvat.

v-am vorbit, vindecat, hrănit, spălat

în sânge, în iordan – ai dracu’ spirituali.

eram adult răbdător, voiam doar să mă căsător-

este mireasa mea cea de pe cruce?

ce e val, ca voalul se duce.

am rămas vândut şi văduv, vă duc în adâncuri.

vă umplu de oglinzi, gratii şi de vuiet de gânduri.

timp n-am să refac geneza, dar public apocalipsa,

mă bucur de lacrimi şi de mona lisa.

mă extind universal spre nord, dar n-or să

mă mai găsească nici în mormânt, căci

ce mă doboară – invers -, mă ridică pe cruce.

am îmbătrânit, bat comete în zid, desenez în granit

perioada de tranzit; transpir

de frică, sper să nu mor înainte de apocalipsă,

sper să nu mor înaintea apei, ştii că

n-am învăţat să înot, n-am învăţat să zbor…

andromeda trece – dumnezeii mor.

sunt la vârsta a treia, la mileniul trei.

am o uşoară ciroză şi crize de identitate; ei

petrec postmodernismul pe terra şi pe marte.

mi-am pierdut auzul, n-o am cu compusul.

de unde stau, nu văd niciun clar de lună.

la intrarea în iad mai văd doar un contur, că

sunt miop şi prins cu o pioneză de primul rând din apoca-

lipsea o pagină, cred că e pe aici.

şi dacă nu e, scrieţi alta, eu m-am lăsat de scris.

ce dumnezeu mai vreţi de la mine? cu voi am copilărit.

nu vreau să dezgrop sodoma şi nici pe fratele lui cain.

onomastica mea a trecut de-atâta timp…

daţi-mi pensia şi un univers acoperit.

am avut și intenţia de a-mi da demisia, dar atunci

n-aș mai fi avut cum să zic ”amin”.