cădere de aer 0.1

era mai simplu s-o cunosc prin ce nu vrea. zâmbea la brazi împodobiți dar îmi spunea cât detestă crăciunul începuturile nefirești și planurile care-i reușeau. mereu cu degete pătate de sânge și machiaj. casa mea a fost primul loc în care s-a obișnuit cu semiîntunericul – se punea în spatele perdelei și privea pe geam. ninsoarea moartea de la colțul străzii mele și copiii obosiți de vârsta pe care-o aveau. ca o felină rănită îi rătăcea privirea și cred și eu că durea tot mai vag ideea că

locul ei e de-acum locul în care eram.

eu nu prea beam cafea și asta o indispunea. diminețile astea în care vedeam doar blond și alb lângă mine prin pat mă înspăimântau. ascultam muzică mereu și mereu asta-i hotăra starea. seara ne plimbam – pe străzi pe ierni unul pe corpul celuilalt. avea frica asta gri de a nu se îmbolnăvi – iar

eu aveam frica roșie de a nu o părăsi. căci eu iubeam mostră cu mostră monstru cu monstru geană cu geană – totul din ea.

probabil că mi-ar fi dat toate răspunsurile

asta dacă le-aș fi căutat.

părea atât de subțire ca un

strat neîntărit între cărămidă și geam –

și privirea ei tot așa

cărămidă în geam.

orice făcea semăna cu felul în care scria. anestezie parțială între gândeam și simțeam. știu că m-ar fi iubit mai mult dacă o îngrădeam dar eram

atât de îngrămădit în propria dragoste încât aveam impresia că n-ar încăpea și ea.

încăperea asta numită fericire era un soi de febră foarte grea. kilograme întregi de împlinire zdrobitoare că ceea ce trăiam era real. între degetele mele se ascundea ce e ea de fapt –

un copil obosit de vârsta pe care n-o mai avea.