alex & dan

erau doi ratați, așa era povestea. unul schimba lumea, celălalt o ascuțea; punea vârful lumii pe foaie, îl rupea, îl ascuțea iar – și tot așa.

și dacă era să înțeleagă ceva din jurul lui, înțelegea doar cu râșnița. înțelegea distrugând și asta îl falimenta.

… era tare ușor de tolerat orice adevăr ce nu mai folosea.

dar atunci nu mai rămânea nimic pe raza aia de cinci kilometri ego pe care locuia –

ergo fiecare neant pe care-l trăise se născuse din măcinarea sa.

dar primul, primul nu mișca niciun deget și înțelegeam;

să fii pe muchie în asemenea hal încât să știi că ești pierdut și dacă ridici un pahar sau

saluți un fan sau

simți treceri de ani.

alex și dan

și fiecare se găsise cu o… în fine, ce nume avea ea.

uneori era aceeași.

și cine dracu’ mai trăia așa – totul

 seminobil surâs oblic ce tăia și mierea.

și orice întâlnea, redenumea. l-a văzut pe dan alex și pe alex dan.

și se tot stricau

mureau periodic n-aș știi să zic

care-i care că vărsase cafea pe schița mea.

apoi rămase unul și nici el nu se recunoștea.

romantic ca un ordin de restricție se

căuta prin buzunar de

o aspirină o unghie o semilună un vinil o acadea

oricum ceva ce mergea-n loc de glob ocular

… apoi l-am trimis de la masa mea.

nu înțelegi că eu pot să te scriu dar asta nu te face mai real.

și chiar nu mai verificam ce versificam deci lasă

bacșiș și poate mai

reziști un an.