acasă/ carcasă

… însă se întâmplă altceva; amintirile vin lipsite de el și sunt pe deplin golite de vreo tonalitate afectivă. Privesc din spatele geamului ăstuia care e prezentul și, deși în pura obiectivitate a evenimentelor, ele se încadrează la fericire sau la suferință, nu le pot resimți. Uite, o duminică de lapte, cu geamul din dormitor larg deschis, cu cearșafurile atârnate de el, la uscat.

Miros de proaspăt, de azi, miros de eu citesc poezie, tu faci curat. Miros de sunt incredibil de fericit că sunt aici. Un miros pe care nu-l simt acum.

Sau, mai important, fericirea dureroasă – da, asta e premoniția dezastrului. Fericirea care ne provoca greață, realmente, greață până în pivnița stomacului – ce dovadă mai concretă că timpul e nul?

Știa fericirea mea să doară atunci dureri ce nu veniseră încă.

Și era așa: într-o seară mi-a zis cât vom suferi noi. Și era încă loc de bacteria aia numită speranță, să sper că vom suferi la un loc, nu la lanuri întregi de muchii de cuțite distanță.

Și azi s-a consumat bricheta pe care am folosit-o în tot timpul ăsta. Cumva, deși n-am depus efort în privința asta, n-am rătăcit-o. Nu mi-a picat din buzunar, nu i-am lăsat-o nimănui, n-am uitat-o într-o geacă de iarnă. Nu, sub ochii mei s-a consumat. Și așa mai departe.

Se auzea butonul de la lift prin pereți. Apoi se auzea ușa de la lift deschinzându-se, prin pereți. Apoi, cheile scoase din ghiozdan; prima ușă, cea de la holul comun, apoi becul de la holul comun, apoi ușa de la apartament; becul stingându-se, prima ușă închizându-se, a doua ușă închizându-se și, în fine, cheile agățate în cuier.

Da; unde locuiam noi dura teribil de mult să ajungi acasă, acasă fiind.