oricum

ea avea un copil de crescut, el n-avea pe nimeni, au murit toți sau s-au topit toți – în fine. și fiindcă ea purta inimile amândurora într-o pungă de plastic, așa, nonșalant, cum vii de la supermarket cu o conservă de ton și un suc acidulat, el nu mai avea părți din corp care să

cum să ucizi

poezia singurătății mele era atât de perfect scrisă încât nu mai încăpea nimeni în ea. deseori nici eu nici apa nici sorii pe care-i beam. târziu în zorii pielii mele sticlea sângele altora. nu mai puteam fi eu fiindcă știam să fiu ei mai bine decât erau ei altcineva. orchestra asta a lor se acorda

vitamine

rozându-mi timpul până la cotor, i-am rămas coajă rugându-mi zeii până la regret, am rămas doar o pată pe preșul lui dumnezeu restul e geană de timp căzând din sine și rozându-mă înapoi pe mine

și de la poezii rămân resturi pe a doua zi

tu torceai expresiv ca un espresor defect când ziceam băi n-am de ce să mă întorc la tine că nu plec sau mă priveai cu pupila cât o sită strecurând prin iris lumina topită ca zahărul pe fundul cănii că nimeream cu talpa în noroiul de zahăr brun și mă împotmoleam la marele dejun că-l

cu ce rimează viața asta

ziceam că toate viețile rimează, știi că se termină la fel. și care-i diferența dintre prima și a doua moarte? prima din plăcere, a doua din necesitate. ocoleam miezul nopții, că acolo mint poeții cu melancolia unei soții care poartă un șirag de perle și rana la vedere. astea nu-s chestii de fete, sunt chestii

geneza vol. 2

vorba alcoolului – ”azi” nu e pe calendar. scuză-mă, eşti frate cu nordul? că pari să te pricepi cu globul, blogul, nodul. gât – ştreang – cât de strâns poţi, c-am un cablu vocal lung cât șaisprezece ani, deasupra unui oraş cam mic, canicular, cu cireşi albi și trandafiri de lavă, oameni din lavabilă și